„Puteți scrie ‘mica bestie’, dar numele meu este David Ferrer”, spunea cu ani în urmă spaniolul la o conferință de presă, după unul dintre meciurile marcă-înregistrată din turneele de Mare Șlem.
Mică – pentru că la doar 1,75 m, Ferrer a trebuit să privească în sus pentru a găsi ochii adversarilor cam de fiecare dată când s-a întâlnit la fileu cu aceștia. Ca jucător însă, nu a fost mic. Chiar dacă, așa cum s-a întâmplat cu mulți colegi din Armada Spaniolă, sau din rândul excelenților îmblânzitori ai zgurii, a fi contemporan cu Rafael Nadal a însemnat o sentință: mai puține titluri, un vis interzis la Roland Garros și o strălucire mereu ușor umbrită.
Ferrer a fost David care l-a răsturnat pe Goliat pe terenul de tenis cu voință de fier. Deși diferența în centimetri față de un Del Potro, de exemplu, a fost de 30+, Ferrer a fost unul dintre oamenii care a reușit, pe hard, în Grand Slam-uri, să treacă drepte năucitoare pe lângă Rafa Nadal. L-a învins de șase ori, însă niciodată într-o finală. De patru ori a pierdut trofeul în fața acestuia doar la Barcelona, iar o dată – la Roland Garros, în 2012.
La despărțirea de sportul alb, Ferrer este un jucător sinonim cu munca asiduă. Cu efortul supraomenesc și cu autodepășirea. Nu a fost însă întotdeauna așa.
Șantierul care l-a trimis la munca adevărată
În adolescență, Ferrer a fost un rebel. Antrenorul său, Javier Piles, care a ajuns să îi stea în lojă timp de 15 ani, a fost nevoit să recurgă la măsuri extreme pentru a-l îmblânzi. Îl încuia cu orele într-o debara în care se găseau mături, pedepsindu-l astfel pentru faptul că pierdea intensitatea și concentrarea necesară la antrenament. Puștiul David nu avea la inimă sesiunile lungi de repetări ale loviturilor. Era rebel, temperamental, iar la 17 ani a renunțat la tenis.
A mers pe un șantier de construcții. A câștigat doar 30 de dolari într-o săptămână și a decis să se întoarcă la tenis. Atunci, la 17 ani, a fost ultima dată când David Ferrer a renunțat în tenis.
Metamorfoza a fost totală. Munca a devenit religie pentru Ferrer.
Dintr-o răfuială cu sine și cu neîncrederea, sportivul rezident la Valencia a reușit să se ridice după ce își făcuse singur injustețea de a se numi „netalentat”. Și-a spus că nu merită să fie laolaltă cu cei din Top 100, însă a ajuns să stea șapte sezoane în Top 10 mondial, califcându-se de șapte ori la Turneul Campionilor.
După 42 de apariții în turneele de Mare Șlem, David Ferrer a ajuns să dispute și o finală, la French Open, înscriindu-se în meciul pentru trofeu fără set pierdut. Trofeul însă i-a fost interzis.
Pe teren, a fost un zid viu de returnat mingi. Un excelent „apărător”. Dar și un agresor, capabil să facă tranziția din defensivă în atac cât ai spune „Ferru”.
David Ferrer s-a retras, miercuri, fiind la ora startului turneului unul dintre cei doar patru jucători activi în circuitul ATP cu peste 700 de meciuri de simplu câștigate în carieră, adică fiind pe lista scurtă cu Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic. Ajuns la 37 de ani, Ferrer a pus punct, declarând la un moment dat că nu mai suportă durerea de a nu mai rezista fizic decât pentru unul sau două meciuri pe săptămână.
Ferrer este omul pe care orice antrenor și-ar dori să îl dea exemplu propriilor elevi
Cel care s-a numit, într-un moment de izbucnire, cel mai netalentat jucător din Top 100, a ajuns însă să rescrie pentru mulți definiția talentului în tenis. Nadal, Murray și Federer au declarat că spaniolul care și-a lăsat bandana pe teren la fiecare despărțire de turnee în turneul de adio a primit mult prea puțin credit pentru ceea ce a însemnat în tenis. Dacă Federer este campionul inimitabil, pe care nu are sens să încerci să îl copiezi, Ferrer este omul pe care orice antrenor și-ar dori să îl dea exemplu propriilor elevi. Și pe care, teoretic, ai o șansă să îl imiți. Nu sunt puțini care spun că forța de luptă a lui David Ferrer o egalează și o depășește chiar pe cea a lui Nadal, un alt simbol al atitudinii „never-give-up”.
În 2019, datorită existenței lui David Ferrer, Marius Comănescu a ajuns să definească astfel talentul: „capacitatea unui jucător de a-și atinge potențialul maxim sau cât mai mult din poitențial. Pentru că talent la modul în care îl percepeam noi când eram mici, că unu’ putea să pună o scurtă mai bună sau mai puțin bună nu cred că mai stă în picioare. Cred mai mult în talentul de a te duce în sport până unde poți tu, cât mai aproape de maxim. Toată lumea o să spună – David Ferrer nu e un talent. Pentru mine, faptul că a reușit să își maximizeze tot ceea ce avea și să ajungă să stea în primii 10, în primii 4 din lume o perioadă lungă mi se pare talent. E ceva acolo. Talent nu înseamnă numai cum atingi mingea, ci cum te exprimi per total în sportul respectiv. Ă‚sta ar trebui să fie talentul„, spunea într-un interviu ProSport renumitul antrenor român. În iulie 2013, Ferrer ajungea chiar pe locul 3 mondial.
După ce în 2016, într-o zi de ianuarie pe care Australia nu o va uita, Ferrer trăia din umbră retragerea fostului lider mondial Lleyton Hewitt, învingându-l pe acesta în ultima lui partidă de simplu a carierei, miercuri, pe 8 mai 2019, David Ferrer a retrăit momentul, dintr-o nouă perspectivă, fiind chiar el cel care a spus „adio!”, după ce a schimbat, cumva, fața tenisului.
„A fost o noapte extrem de emoționantă. Nu a fost ca niciun alt moment important din cariera mea trăit până acum. Am încercat să joc cât mai bine. Este singurul meci pe care îl pierd și care nu mă face să fiu prea trist. Am 27 de trofee acasă. Dar trofeele sunt doar lucruri. Pe acesta (n.r. Mutua Madrid Open) mi-aș fi dorit în mod special să îl câștig. Dar ceea ce contează cu adevărat este dragostea pe care o simt aici, de la voi” David Ferrer, la ultimul interviu pe teren ca jucător profesionist de tenis, după 20 de ani pe circuit
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER